Partea favorită/ detestată a corpului

În numărul din ianuarie al Dilematecii am dat peste o anchetă cu un subiect interesant, Partea favorită/ detestată a corpului, anchetă la care au răspuns câteva domnișoare /doamne scriitoare. Ei bine, răspunsurile m-au intrigat. De ce? Pentru că mă așteptam la altceva. Cred. Nu că m-aș fi îndoit de sinceritatea răspunsurilor, dar printre rânduri răzbătea o pudibonderie cam suspectă. Iar motoul (un citat din Germaine Greer) avertiza parcă într-un mod mult prea evident în legătură cu ”populara imagine a femeii” (post)moderne, femeie care ”este toată numai sâni și fese, o secvență halucinantă de parabole și protuberanțe” (a naibii viziune machistă!). Așa că doamnele au demonstrat în răspunsurile dumnealor că au fost prea puțin preocupate de conotația sexuală a corpului în adolescență (lucru de altfel valabil și în prezent; mai ales!). Câteva mărturisesc că, în ceea ce  le privește, mintea a fost și este partea trupească vinovată de multe bătăi de… cap. Letiția Ilea: ”Partea de corp pe care mi-o detest din cale afară este capul. Nu atât înfățișarea, deși în adolescență mi s-a întâmplat să sufăr când despre mine nu se spunea că sunt frumoasă, eventual «drăguță» sau «simpatică» (dar o suferință care s-a estompat repede, aș spune, pentru că, în caz contrar, ar fi fost poate un semn de superficialitate!). Îmi detest capul pe dinăuntru, mintea aceea despre care unul dintre profesorii mei de la facultate spunea în glumă că este «multă da’ nu tătă bună». O minte întortocheată, care vede petele din soare într-o încântătoare zi de vară sau dimpotrivă doar apă limpede și îndestulătoare pentru cel însetat într-o oribilă băltoacă stradală de noiembrie”. Angela Marinescu: „Pentru că sunt mamă, pot spune că iubesc mult (nu că îmi place) partea «cea mai slabă» a trupului meu așa cum iubesc un copil mai puțin reușit, mai slab, mai vulnerabil, și acea parte, ai ghicit, este creierul meu”. No comment. Ok, a venit și rândul răspunsurilor ceva mai interesante. Lavinia Bălulescu recunoaște că își alege prietenii după degete, după degetele de la picioare! Eventual, se pot lua în considerare și degetele de la mâini. Totuși am intuit în acest răspuns o doză de inocentă perversitate, ceea ce m-a mai liniștit oarecum: ”De fiecare dată când cunosc pe cineva, îmi imaginez cum îi arată degetele de la picioare. Așa cum de fiecare dată când cineva se uită la degetele mele am impresia că mă vede complet goală. Când vorbesc, îmi place să urmăresc mâinile cum se mișcă prin aer. Vara îmi este cel mai greu pentru că sunt obligată să fiu atentă pe stradă la degetele  bărbaților care trec. Apreciez pudoarea celor care se obligă și pe căldura cea mai mare să poarte adidași. Sunt absolut îngrozită de bărbații cu degetele de la picioare urâte. Cred că unul dintre cele mai intime și curajoase gesturi pe care le poate face un bărbat în fața unei femei este să-și dea jos șosetele”. Citind/ citând rândurile de mai sus, mi-a venit în minte secvența din Vârsta de aur de Buňuel în care Lya Lys suge degetul unei statui. Mai exact, a piciorului unei statui. Floarea Țuțuianu a scris cele câteva rânduri cu care, din perspectiva masculină, ce e drept, am rezonat cu adevărat. De aceea le voi reda în totalitate: ”Gleznele reprezintă un atu pentru orice femeie. Cu o condiție: să fie subțiri. Sunt la vedere, sunt practice. Necesită puține îngrijiri. Cel mai mult le place să fie privite (mai ales din spate). Ca să fie la înălțime au nevoie de tocuri de 9 și, eventual, de un lănțișor fin de aur pe una din ele. Momentul tulburător este când ciorapul fin rulat trece de călcâi și se ridică pe gleznă. Cel mai mare atu al gleznei este acela că nu înaintează în vârstă odată cu tine. Cred că e singura parte a corpului care nu îmbătrânește. Spre deosebire de mâini care pot fi frumoase, tandre, harnice, plăcut mirositoare, cu niște unghii sidefii –scoici de mare, dar care îți trădează vârsta cu nerușinare”. Quod erat demonstrandum.

 

ceaiul de la ora cinci

 

 

umbra dintre cuvinte nu e de vânzare

mi-ai spus înainte de a te transforma într-un timbru

 

curs de teoria și metodologia instruirii (II)

ni s-a inoculat ideea

că femeia din ziua de azi

trebuie să arate bine

e o rușine

să ai fire de păr albe

lucrurile se întâmplă cam

în contra naturii

o să ne pierdem dracului

simțul realității

ne facem rugăciunile de seară

în fața zeităților

atât de șugubețe

în pieile lor strălucitoare

bine spălate prespălate

și unse cu uleiuri pentru copii

piei fragile

fără greutate

care ne înnebunesc

în vegherile noastre

lungi și mute

asta e manipulare!

 

curs de teoria și metodologia instruirii (I)

 

 

funcția economică a unei familii

se cere a fi împlinită

e nevoie de bani

și de chibzuință în toate

și de dragoste

și de copii normali

avem nevoie

de familii nucleare

și de familii tradiționale extinse

securitatea afectivă

e un țel demn

să nu ne rușinăm

ne e frică de singurătate

și de decese

contează cum gestionăm aceste situații

ce fel de explicații găsim

avem niște modele

să le urmăm

să fim niște modele

altfel vom fi sursa

unei sexualități obscure

comentarii?

întrebări?

 

dimineaţa de miercuri a doamnei ioanid (II)

 

scrumiera

era

plină

de chiştoace

fumegânde

din ceaşca

mare

pătrată

din

quartz

de

anadaluzia

a doamnei ioanid

aburea

o cafea neagră

cu aromă

de anason

un motan

verde

supraponderal

dormita

levitând

prin aerul

stătut

şi umed

al bucătăriei

doamna ioanid

ştia

că motanul

era

de fapt

o bătrână

zeitate

un bodhisattva

venit

să-i suprime

trupul

de

alabastru

dar până atunci

îi va admira

superbul

somn

sperând

ca

în acea

dimineaţă

frunzele

plopului

din

faţa casei

să nu

foşnească

prea tare

 

tabără de creaţie lumina de avarie 2009

 

Alianţa Organizaţiilor Nonguvernamentale de Tineret din România – AONGTR, în colaborare cu Facultatea de Litere de la Universitatea Transilvania, Braşov, lansează înscrierile pentru cea de a doua ediţie a Taberei de Creaţie Literară- Lumina de Avarie.

Sunt aşteptaţi să aplice tinerii cu vârsta peste 14 ani, pasionaţi de poezie, proză sau dramaturgie.
Ei vor trimite trei pagini de scriere creatoare (poezii, proză sau teatru), alături de datele personale şi de contact, la adresa de email luminadeavarie@gmail.com.
Aplicanţii vor alege deasemenea unul din cele două ateliere de lucru ale taberei: poezie şi proză sau dramaturgie.

Perioada de înscrieri este 03 noiembrie – 05 decembrie 2009.

Se vor selecta 14 participanţi.
Aceştia vor achita taxa de participare în valoare de 450 de lei, care include 5 nopţi cazare, 3 mese pe zi şi materiale de curs. Cazarea va fi confort 3 margarete – câte 2 pers/ cameră, baie proprie- la Pensiunea Hanul cu Noroc din localitatea Moeciu de Jos.
La finalul taberei, cele mai bune lucrări realizate vor fi premiate .
Toţi participanţii vor primi diplome avizate de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării.

Date de background:
Tabăra de Creaţie Literară –Lumina de Avarie se află la cea de a doua ediţie.
Anul trecut tabăra s-a desfăşurat la Predeal şi a avut 14 participanţi din Arad, Braşov şi Bucureşti.
Ediţia 2009 va avea loc în perioada 17- 22 decembrie, la Moeciu de Jos, la pensiunea Hanul cu Noroc (http://han.pensiuni-moeciu-bran.ro/ ).
Programul taberei include: ateliere de lucru, cursuri susţinute de invitaţi, discuţii libere, vizionări de filme, jocuri tematice şi petrecerea de “rămas bun”. Invitaţii vor fi scriitori şi poeţi consacraţi.
Lectorii sunt:
- pentru atelierul de poezie şi proză: Luminiţa Deleanu- scriitor şi traducător- şi Daniel Puia- Dumitrescu, poet
- pentru atelierul de scriere teatrală : dramaturgii Elise Wilk şi Raul Popescu.

Reveria conceptelor

 

Reveria conceptelor

de Gheorghe Grigurcu

E vădit din capul locului aerul intemporal al poeziei lui Ştefan Ioanid, aşezat sub patronajul prelatului benedictin Anselmus, devenit arhiepiscop de Canterbury în 1033, care, “a interpretat mîntuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui Dumnezeu”. Dar n-avem a face cu o “exaltare mistică”, stare ce, conform confesiunii autorului, i-a rămas totdeauna străină. Capitolul spiritual căruia i se poate ataşa acest lirism totodată avîntat şi refrigerat este cel al presocraticilor. Aidoma lor, poetul nostru încearcă a reconstitui, în spatele ecranului aparenţelor, principiile naturale elementare, substanţele primordiale ce ar fi în stare a aproxima, pe o scală a concretului, ordinea universală. Renunţînd a recurge la o cheie propriu-zis mitologică pentru a explica originea cosmică, d-sa mitologizează, mai din adînc, materia pe care o contemplă înfiorat-speculativ: “Cu grecii era cel mai greu/ mai ales cînd acolo/ în Antichitate era dimineaţă// iar pe carnea mării plutea// încă vie Substanţa Universală” (11 decembrie 2005). O sondare a obîrşiilor ultime e fatalmente descărnată, conceptuală (de observat că aci conceptele posedă vibraţia unor entităţi concomitent materiale şi spirituale precum atomii în viziunea reprezentanţilor Şcolii din Abdera): “în depresiunile/ acelea montane/ elementul dominant/ era noaptea// uneori dimineaţa/ pe lacurile îngheţate./ Acolo Focul şi Perla/ nu înfloreau/ decît în umbră” (2 ianuarie 2005). Uneori materia e adnotată brevilocvent, în înfăţişarea sa compactă: “Noaptea trecută nu mi-a plăcut deloc// niciodată materia nu a fost mai urîtă” (21 martie 2006). Alteori ea inspiră nevoia tulburătoare a stabilirii raporturilor dintre sensibil şi suprasensibil, operaţie pe care avea s-o săvîrşească abia Platon. Consemnarea diaristică sugerează în simplitatea-i vag compasională o reverie fiolosofică: “Astăzi 31 martie 2006 o femeie/ din salonul 342 de la Spitalul/ de Urgenţă nu vroia să moară// cu toate că Moartea/ era în mod evident acolo// a fost prima oară cînd am înţeles/ de ce are nevoie carnea de spirit şi spiritul de carne” (31 martie 2006). Sau cu un dramatism dialectic: “S-a făcut şi aşa/ destul de tîrziu Anselmus/ poate lămurim acum/ toată gîlceava aceasta// dintre Spirit şi Animal// atunci în Canterbury/ nu prea am avut vreme// azi-noaptea în Scriptorium/ le-am visat pe amîndouă” (6 decembrie 2005). întregul demers poetic în chestiune se află pe buza acestui proces al desprinderii sensului din masa fenomenală, a stabilirii abstracţiunii din nebuloasa concretului. Nu sentimentul îl atrage pe autor, ci epura spirituală a lucrurilor, imaginea lor ce se adresează intelectului. Dincolo de dansul efemer al cazurilor particulare, omul contează ca esenţă ontologică: “O mulţime de ape în letargie/ printre pini şi raţe sălbatice// pe care nu le mai vedea nimeni// fiinţa omului era pretutindeni/ iar omul nicăieri” (30 decembrie 2005). Existenţa şi moartea alcătuiesc un ghem inextricabil, urmărit cu un ochi glacial ce-şi asumă cruzimile interpenetrării lor aleatorii: “Ca acum aproape cincizeci de ani/ priveam prin geamul îngheţat/ în zăpada adîncă la acvila// sălbatică şi cirenaică// prăbuşindu-se peste porumbelul de stîncă// astăzi 12 ianuarie 2006 după/ aproape cincizeci de ani de insomnie/ mă uit în oglindă// ŤUnde este Moartea?/ şi unde Existenţa?ť” (12 ianuarie 2006). în locul florilor, atenţia acestui bard sever e solicitată de inflorescenţa conceptelor: “Pentru prima oară// după Renatus// azi dimineaţă// în iarba îngheţată// au înflorit// toate conceptele” (16 decembrie 2005). Aşadar avem a face cu o filosofie în stadiu de reverie conceptuală, din care decurge o sensibilitate congelată. N-avem intenţia, caracterizînd-o, a-i diminua semnificaţia lirică, ci doar a-i sublinia natura intrinsecă, aptă de-o valorificare la antipodul curentei formule expansive, afectiv invazive, întemeiată pe satisfacţia disciplinei de sine, pe o fervoare a austerităţii. Astfel ia naştere o poetică severă, constrînsă de datele arhetipale, orientată spre profunzimile albe şi, prin urmare, separîndu-se prin gesturi decise de policromia vană a superficiilor adnotate cu parcimonie: “Acum sînt obosit. Aproape/ cred că nu o să mai vină seara.// Dimineaţa am ieşit// în Pădurea de Pini pe care/ tu o ştii la fel de bine./ Spre lacuri. Vremea era mohorîtă.// Peste toată carnea omului ploua.// Mi-am adus aminte de Monte Casino./ De Domini-cani. Şi Colanul. Mort/ pe rug în anul Domnului 1601. între// monadele reci./ Şi lumile infinite” (Din jurnalul lui Anselmus). Poetul se mişcă în parametrii unor factori fundamentali care geometrizează existenţialul şi se interoghează indirect în temeiul lor: “Vorba domnului Di Grandi îngrijitorul/ din ce în ce mai ambiguu/ al Grădinii: ŤCe naiba/ o mai fi şi cu existenţa aceasta/ care se transformă mereu/ în non-existenţă?ť” (14 iunie 2005). }inta urmărită e un soi de matematizare a sensibilităţii, o apropiere a figurii poetice de certitudinea implacabilă a teoremelor. Pare a se confirma aci o afirmaţie a lui Benn potrivit căreia n-ar exista decît două transcendenţe verbale înrudite, “teoremele matematice şi cuvîntul ca artă”. Poezia aspiră spre echivalarea sa cu o construcţie numerică, numerele fiind în vederile pitagoreicilor principii materiale (presocraticii se rezemau mereu pe materie), cu toate că insesizabile sub raport empiric: “Anselmus ce crezi că a fost/ acel număr l-am întrebat/ pe Anselmus: o fi fost/ Fiara? Un Diablero? Dimineaţa/ pe lîngă ape oamenii plătiseră/ mulţi bani ca să vadă proporţia aceasta” (13 ianuarie 2006). De unde un hieratism, o înţepenire solemnă, o ceremonioasă stagnare a discursului cufundat într-o vechime paradigmatică, într-un clasicism numeral. Istoria e dată la o parte deopotrivă cu devenirea biografică a fiinţei: “M-am trezit destul de tîrziu/ afară ceaţa era veche/ pînă şi lui Anselmus// i se întîmpla ceva/ cu fiinţa morţii// numai acolo în Samos/ în Anamnesia nu se pierdea/ aproape niciodată nimic// în apele acelea/ numerice şi calde// de unde plecau/ mai întotdeauna grecii/ în călătoriile lor// spre Ahelios” (15 decembrie 2005). Prin suspendarea atît de presocratică a Olimpului, transpare o ordine cosmogonică ţesută din principii elementare, secularizînd aparent tabloul universal: “deasupra cerurile erau/ tot mai multe şi reci/ iar zeii tot mai puţini// ceva rămînea totuşi acolo/ o triadă încă incertă/ peste apele vii// de care omului îi era/ tot mai puţin frică” (13 aprilie 2006). Cu toate că – să precizăm – mentalitatea presocra­ticilor nu se subsuma ateismului, substanţelor primordiale atribuindu-li-se o sorginte divină… Putem spune, în consecinţă, că un misticism păgîn, de lume incipientă, străbate aceste stihuri ce riscă însă, tocmai prin tiparul lor abreviat, de inscripţie a se plasa într-un spaţiu prea larg, vidat prin neglijarea fenomenologiei curente a eterogeniei celor ce sînt. Intuind o atare primejdie a plonjării în excesivă abstragere, autorul îşi compune o înfăţişare de personaj ce mediază, “umanizează” experienţa iniţierii în intelect. Această postură epicizată a sa e cea de ins cufundat în bibliotecă, de studios desprins din curgerea vremelniciei, cu alura borgesiană: “Canterbury, 7 decembrie 1107. Ştiu/ vei citi cuvintele acestea/ mult prea tîrziu, prietene.// Azi-noapte ca în toate/ nopţile am căutat iarăşi// Paradigma Eternă a Bibliotecii” (Din jurnalul lui Anselmus). Evadat din timp, poetul îşi permite un cocteil de timpuri istorice, delicios precum o sfidare a timpului ce-l circumscrie: “Epoca Miceniană abia se sfîrşise/ începea barbaria/ peste munţi treceau// tot mai multe metale// domnul Stănici paznicul/ genetic al domeniilor/ noastre monastice// nu mai înţelegea nimic” (13 martie 2006). Sau cu o ironică implicare personală: “Iarna mi-a plăcut cel mai mult/ eram cu Pieter Breugel/ la o vînătoare cu cîini// în zăpezile mari din Evul Mediu// pe rîul îngheţat patinau/ fetele de la Liceul Carmelitelor” (21 decembrie 2005). Mediul cărţilor îl modelează pe devotul lor, îi imprimă un comportament specific prin intruziunea referinţei livreşti în proza ocupaţiilor cotidiene. Aşa cum unui copil i se cîntă cîntece de leagăn, autorul îşi alintă plantele cu lecturi rafinate, id est printr-un protocol pedant-sublim: “Zilele acestea am fost/ foarte ocupat în patio/ cu un trandafir japonez/ l-am cultivat ani întregi/ i-am citit din Cussanus/ de pe terasă din Raymundus/ Lullus şi Pierre Vicot” (27 mai 2005). O persiflatoare fantazare erudită aduce totuşi un suflu de scepticism asupra relaţiei dintre fiinţă şi Carte, ultima mărginindu-se a masca fatalitatea noastră biologică: “La peste 11 mii de metri/ sub pămînt stăteau/ bibliotecarii şi cele/ peste 27 de milioane/ de cărţi ale omului// şi unii care păzeau totul/ nici ei nu ştiau ce:// metafizica sau fiziologia?” (13 decembrie 2005). în definitiv la ce e utilă Cartea? Cum am putea împăca impersonalitatea ei funciară, ca o expresie a Celuilalt, cu inexorabila sete de expresie personală a scriptorului? Soluţia n-ar putea fi decît următoarea utopie graţios halucinantă: “Ca orice om// care a uitat cînd s-a născut// şi nu ştie cînd va muri// am început să cred// că toate cărţile din Bibliotecă// le-am scris eu” ( 20 decembrie 2005). Adică o situaţie-limită a Bibliotecii. Ştefan Ioanid are aerul unui actor dintr-un film de epocă ce ne dă iluzia presantă a retrăirii acesteia.  http://www.romlit.ro/reveria_conceptelor

Jurnal de poet

Jurnal de poet

de Daniel Cristea-Enache

 

Discreţia nu se numără printre însuşirile obişnuite ale scriitorului român (şi, ca să fim drepţi, nici printre ale criticului). Dorinţa imperioasă de afirmare şi legitimare simbolică, aviditatea după publicitate sunt cu atât mai dezolante cu cât rating-ul culturii înalte a devenit insignifiant în raport cu cel al televiziunilor şi al tabloidelor de divertisment grosier. Dacă extensia publică a scriitorilor noştri avea sens înainte de ‘89, când exista un public consistent pentru toate formele de literatură, astăzi, când numărul cititorilor de vocaţie s-a redus atât de mult, oferta promoţional-zgomotoasă a unor autori are un aer trist.

Îi prefer pe aceia care îşi lasă exclusiv opera să vorbească, fără să se interpună profitabil între opera lor şi receptarea ei; şi care nu fac dulci presiuni asupra criticilor, măgulindu-i cu dedicaţii flamboaiante şi probozindu-i, apoi, în cazul unul verdict negativ. Din specia aceasta rară, pe cale de dispariţie, face parte şi Ştefan Ioanid, un poet excelent, de puţini citit şi cunoscut. Et pour cause. Nu figurează nici în DSR, nici în DGLR, nici în Istoria lui Alex. Ştefănescu, deşi a publicat trei cărţi de versuri înainte de Revoluţie şi două în ultimul deceniu.

La acestea din urmă se adaugă Subteranele Fundaţiei, o plachetă ce continuă originalul proiect cu Anselmus din Canterbury: figură istorică extrasă din contextul ei şi făcută să participe, ca un confesor şi un interlocutor ideal, la poezia reflexivă a lui Ştefan Ioanid. Cu o notă de pedanterie, autorul face într-o pagină introductivă o listă a personajelor ce-i traversează cartea: “Pentru cine nu a citit ultimele două cărţi ale mele, precizez că Anselmus s-a născut în Aosta, în 1033, şi a fost Arhiepiscop benedictin de Canterbury. Erasmen şi Claudiu există şi acum. Locuiesc în Kronstadt. Primul pe Strada Castelului, al doilea pe Warthe. Nu i-am văzut de şapte ani.” La un moment dat, siluetele acestora încep să se confunde, după cum cuvintele din două versuri se amestecă: “De la un timp Anselmus/ am început să te confund/ cu mai vechiul meu prieten Erasmen/ tu ai trăit în Canterbury/ el trăieşte în Kronstadt/ nu v-aţi cunoscut niciodată/ decât prin aceste cuvinte/ pe care tocmai le scriu/ probabil că aici funcţionează/ nişte complicităţi obscure/ pe care un poet le ştie foarte bine/ ca atunci în Alger când Albert/ era noapte şi a avut revelaţia/ solidarităţii umane/ un necunoscut s-a apropiat de el/ cu o ţigară între degete/ rugându-l să-i dea un foc/ Ťmica masonerie a foculuiť/ a notat mai târziu Camus” (19 februarie). Există în poemele dispuse diaristic, ca nişte pagini lirice de jurnal, întrezărirea sau baremi iluzia confreriei, a fraternităţilor şi “complicităţilor obscure” legând moral oameni aflaţi la mare distanţă istorică şi geografică. Astfel, personajul central, eul cunoscător şi cogitator, îşi va suporta mai uşor singurătatea.

Pe de altă parte, solitudinea nu e pentru el apăsătoare şi nu doare efectiv. Ieşit când şi când în afara spaţiului intim, securizant, poetul resimte o uşoară agorafobie şi caută un alt refugiu: subteranele unei Fundaţii al cărei “arhivar” este timp de cincisprezece ani. Jurnalul poetic filtrează la maximum realitatea şi viaţa exterioară, savurând în schimb liniştea deplină a interiorului. Când privirea se întoarce totuşi spre realitatea înconjurătoare, aceasta îşi pierde contururile şi devine… virtuală: “După multe zile/ astăzi am ieşit/ pe terasă erau acolo/ multe constelaţii umede/ care nu se născuseră încă” (11 ianuarie). Ca într-o proză a lui Ioan Groşan, scriitorul ar vrea să pre-scrie realul, să-l modifice prin cuvintele puse pe hârtie: “Astăzi am avut/ o mare deziluzie/ de aproape două săptămâni/ mi-am propus să scriu/ măcar câteva cuvinte/ pe zi mai ales seara/ le-am scris/ şi nu s-a întâmplat nimic// realul a rămas acelaşi” (14 ianuarie). Nu numai realitatea pune probleme, ci şi irealitatea, solicitantă, epuizantă, provocând până la urmă reflexul de recluziune al poetului: “Ceva nu este în regulă/ cu irealitatea, Anselmus/ în ultimele luni cineva/ mă sileşte să scriu// nu mai vreau/ este noapte/ vreau să dorm” (17 aprilie)..

În această formă concentrată, fără material verbal excedentar, aproape fiecare cuvânt este încărcat cu semnificaţie, îngreunat simbolic. Performanţa notabilă a lui Ştefan Ioanid este de a da, pe lângă greutate intelectuală, o graţie de stampă sau de hai-ku textelor sale. În cele mai bune cazuri, meditaţia profundă şi lapidaritatea expresivă a enunţurilor şi “concluziilor” se asociază: “În definitiv/ cât de puţin îţi trebuie/ uneori să fii fericit/ câteva frezii străine/ aproape îngheţate/ cumpărate dimineaţa/ care acum în bibliotecă/ fac parte din intimitatea/ ta plină de spaimă” (8 martie); “Cea mai mistică/ parte a omului/ era carnea// ea tindea mereu/ să nu mai fie” (22 martie); “În seara aceasta afară/ era un cer foarte clar/ şi foarte uman// se vedea că cineva/ locuieşte acolo” (2 aprilie); “Astăzi l-am visat/ pe tatăl meu/ mort demult// nu ne-am recunoscut/ decât după/ o mică ezitare” (3 aprilie). Sau, în fine, sfârşitul ultimei “intrări” din jurnal, de o retorică etalată, nu fără graţie: “mereu am gândit aşa poezia// ca pe o spadă rece şi înmiresmată/ plină de propriul meu sânge//în definitiv de propria singurătate” (18 aprilie).

Dacă acestea sunt cele mai frumoase versuri ale plachetei, cele caracteristice (tot aşa, într-o modalitate intensivă şi cu o expresie fulgurantă) devoalează condiţia poetului, legată indisociabil de cea a artei sale. Alegându-şi cu infinită grijă termenii lirici, autorul reflectează constant asupra capacităţii lor de iradiere semantică. Visează la “poemul dintr-un singur cuvânt”, revine frecvent asupra notaţiilor mai vechi, corectând sau nuanţând cele deja spuse. Vrea să scrie “cu concepte senzitive/ deci cu lucrurile/ în starea lor cea mai pură”. Din această perspectivă, poemul perfect apare ca un “obiect spiritual”, o “monadă senzitivă”, una dintre materiile pe care oceanologii le studiază în apele lacului Leman: “acele materii senzitive/ de fapt cele mai frumoase/ care nu vor exista niciodată”…

Lucrurile se leagă: discreţia autorului ca autor se explică şi prin natura poeziei pe care Ştefan Ioanid o scrie. Experienţa lirică este una de căutat şi de tatonat în deplină singurătate, departe de lumina reflectoarelor şi de tribunele stadioanelor, înţesate de fani, care-i încântă pe alţi autori. “Scriu pentru nimeni”, notează pe 9 aprilie diaristul, plângându-i-se de asta lui Anselmus. Iată o exagerare, căci Subteranele Fundaţiei e o carte citită. Betiana, soţia poetului-personaj; editorul de la Paideia; Dan Cristea, care semnează un text pe coperta a IV-a; eu…

Dacă îl numărăm şi pe confraternul Anselmus din Canterbury, suntem deja cinci.

http://www.romlit.ro/jurnal_de_poet

 

ȘTEFAN IOANID NU MAI E PRINTRE NOI!

 

Ştefan Ioanid nu mai e printre noi. Cel puţin nu în trup. Am primit trista veste ieri de la soţia sa, doamna Beti-Ana Cioacă. Nu ştiu ce aş putea scrie acum despre acest poet aparte, după cum l-ar fi numit scriitorul A.I.Brumaru. Am în faţă, pe birou,  „Subteranele Fundaţiei”, ultimul său volum de poezie publicat în 2008. Nu l-am cunoscut personal, dar i-am cunoscut poezia, o poezie bântuită de grele semnificaţii exprimate lapidar, concis, scurt, o poezie a subteranelor lumii, acolo unde realul se îmbrăţişează cu posibilul, unde imposibilul devine posibil, unde viii şi morţii, trecutul, prezentul şi viitorul coexistă într-un prezent continuu şi nealterat. Orice e posibil în subteranele lui Ştefan Ioanid. Şi cum poţi exprima acest lucru dacă nu prin poezie? Ştefan Ioanid a simţit că, dincolo de încercările filosofiei, întâmplarea lumii nu poate fi exprimată decât prin poezie. I se părea incorectă acea încăpăţânare a unei existenţe, a unei vieţi, de a mai adăsta pe aici după ce timpul ei a trecut. Şi iată, dacă a simţit că timpul lui s-a scurs, s-a retras discret, aşa cum a trăit şi a scris. Aş spune că Ştefan Ioanid a fost un crai de Curtea- Veche consumat, ca şi craii lui Mateiu, în subteranele existenţei, acolo unde, probabil, îşi continuă vieţuirea alături de confidentul său, Anselmus.

 

Volume publicate:

Cuvântul unic      Ed.Albatros, 1976

Mersul pe ape         Ed.Albatros, 1980

Al doilea vis în Pădurea de Cedri      Cartea Românească, 1986

Prolegomenele morţii    Cartea Românească, 1998

Jurnal cu Anselmus       Ed.Paideia, 2005

Subteranele fundaţiei      Ed. Paideia, 2008

                          

 

9 martie

Nu peste multă vreme

o să împlinesc 57 de ani

și ca orice om

căruia îi este lehamite

de viitor mă gândesc

tot mai des la trecut

oricum două lumi

care nu există

în această chestiune

memoria mea

putrezită de mult

s-ar putea să facă

o mică eroare.

 

19 martie

 Astăzi am pus în bibliotecă

freziile moarte ieri

 

freziile au întotdeauna

cele mai frumoase cadavre

 

22 martie

 Cea mai mistică

parte a omului

este carnea

 

ea tinde mereu

să nu mai fie

 

23 martie

 Astăzi nu am scris nimic

mi-a plăcut întotdeauna

această aparentă fățărnicie:

ca să scrii nu trebuie să scrii

 

se pare că uneori

tocmai din această

inocentă imoralitate

se naște poezia

 

din pseudo-inexistența ei

 

Poeme din volumul Subteranele Fundației (Ed. Paideia, București, 2008)

 

 

the man with the beautiful eyes